Măreţia suferinţei

Mi-am ridicat privirea din privire spre scară imaginară a firelor de praf, chinuite în trădarea lor. Sufletul meu a trecut prin ele și le-a împreunat. M-au urmat imensele firicele ale nimicniciei mele, suferind în pietrificarea lor, despărțirea în spirala timpului ce le-au făcut să-și ia rămas bun ca doi îndrăgostiți, de moarte și viață în același timp.
I-ai spune mecanica fluidelor în aerosoli doar pentru că respiri și-ți dai duhul în lumea apelor de peste ape. Dar e prima dată când nu mai vreau să abstractizez suferința, dintr-o aroganță a intelectului meu, ruinat de lipsa dragostei mele. Nu mai clădesc nisipul ca maeștrii masoni ai intelectului pe raza călduroasă a soarelui, limitând sufletul meu la ce înțeleg din mintea mea. Te iubesc așa de mult încât mi-am suflat inima în focul veșnic. Am rămas doar aerul rece și tomnatic înainte de ploaie, ce visează la o lacrimă din cer care să prindă două fire din praful existenței mele și să le unească pe un nou pământ în care eu, stăpânul universului, plec genunchiul în fața ta și te rog să-mi mai dai o infinitate de șanse pe care deja le-am ratat.
Uimit de șansele pe care le-am avut când am revenit în simțiri, voi mai cere în fața ușii gurii tale pecetluite de batjocora aroganței mele, o ultimă dorință. Fă-mă să uit, iubire! Fă-mă să nu știu nimic din ce știu acum și vei afla ca de fiecare dată inima e cea care mă aduce în genunchi la poarta ta! Anulează-mi intelectul și tot la tine vin să-ți dau târcoale ca un copil de casă nesăbuit al geniului eminescian dar conștient că sunt un luceafăr scăldat în apă ca un punct negru atras în lacrimile sărate ale suferinței mele. Ce vezi în jur sunt eu și mă doare veșnicia cuștii pe care am creat-o pentru infinitatea ta doar să avem un loc de joacă și să te țin prinsă în ce pot.
Nu vreau să fiu un stâlp în templul lui Dumnezeu ce doar face umbră luminii. Spulberă ce a mai rămas din mine de nu-ți ajunge ce sunt pentru că nu știu să iubesc altfel decât dacă mă lași să te cuprind în umilul meu cămin. un fir de praf în cădere, foc al vitezei gândului, răcorit în picături de ploaie. E lumea ce-ți ofer… E tot ce pot să fac, e tot ce legea îmi permite să-mi dictez. Doar praf fiind nu întrerup o rază de soare și totuși mă pot vedea prin tine, alungat din cer, trimis la moarte de pământ doar veșnic prinț al aerului pe care-l respir tot mai greu și mai sacadat de tăierile crunte ale sabiei durerii. Du-mă la începuturi! Adună ruinele trădărilor mele și reflectă doar ce vezi frumos în mine! Fură-mi bărbăția și alungă-mă în argintul lunii noi să îmi aduc aminte în fiecare noapte ce palid și rece sunt atunci când nu-mi permiți să te ating. Știi că nu te vreau pentru că nu mă vrei la fel cum eu știu că mă vrei pentru că eu te vreau. Dar am obosit de mișcare. Închide-mă în granitul pământului și toarnă plumbul peste mine, transformă urma locului pe unde am fost în câinele infernului și eu singur îi voi comanda să nu mă recunoască niciodată, să nu-i pot porunci descătușarea mea.
Acolo-i suferința, acolo-i arhitectul universal ce renaște în mintea lui ca o explozie de durere, ce prin durere se înalță. Abia acolo nimic nu mai contează și totul e nimicul unei singure ferestre ce așteaptă suspendată în etern. În lanțurile vremurilor renasc în gura lumii ca o satană veșnică. Dar ce știu ei? Ce nu știam nici eu când am fost ei. De nu mă vor blama și nu mă vor desfigura din frică, nu aș putea să fiu doar eu cel ce sunt, din dragoste de tine.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s